Portret de luptator

Dumnezeu a vrut însă ca poetul “să se adauge la neamul său” încă din toamna lui 2000, după 6 ani de slăbiciune şi suferinţă trupească, pe care a ştiut să le îndure în chip creştinesc, mărturisindu-L pe Hristos până în clipa din urmă.
Scurta lui viaţă a fost ardere-de-tot pe altarul credinţei şi limbii strămoşeşti. Şi-a făcut studiile medii şi superioare la Cluj şi Bucureşti, iar în 1968 a devenit asistent la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii bucureştene. Bursier în Germania (1968-1972), în scurta perioadă a “destinderii” ceauşiste, a studiat cu Heidegger, atrăgându-şi simpatia şi aprecierea marelui filosof. A debutat editorial cu volumul de versuri Cum să vă spun? (1964), dovedindu-se apoi de o prolificitate poate inegală, dar nu mai puţin impresionantă (poezie, traduceri, studii, eseuri): Viaţa deocamdată (1965), Infernul discutabil (1967), Vămile pustiei (1969), Imnele bucuriei (1973), Patria la Pindar şi Eminescu (teză de doctorat, 1973), traducerea Odelor lui Pindar (3 vols., 1974-1977), Imnele Transilvaniei (1976), traducerea comentată a Cântării Cântărilor (1977), Imnele Moldovei (1980), Imnele Ţării Româneşti (1981), antologia Pământ transfigurat (1982), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985), Imnele Maramureşului (1988) etc. După 1989, a desfăşurat o efervescentă activitate politică anticomunistă, făcând să răsune în Parlamentul României dojana iubitoare a Verbului dumnezeiesc şi bătând acolo Crucea – care îl străjuieşte şi astăzi.
Ioan Alexandru a fost cel mai de seamă poet creştin din istoria postbelică a literaturii române. Cu el pare a se fi încheiat, în apoteoza “luminii line”, şirul marilor poeţi tradiţionalişti ai Ardealului. Înfruntând – când senin, când viforos – suspiciunile mai vechi sau mai noi, el a urcat patetic Golgota acestui veac, alternând diatriba proorocească a Bibliei cu maiestatea sublimă a imnicii bizantine, “nebun” întru Hristos şi întru Neamul lui răstignit la porţile Răsăritului. “Sărac cu duhul” în sensul pur al Evangheliei, el a fost, în acest târziu de lume, “glasul care strigă în pustie”, logos-ul apocaliptic al “pământului transfigurat”.
Cine nu s-a simţit mai sărac în aceşti 5 ani fără Ioan Alexandru, acela n-a înţeles nimic din pariul cultural al creştinului cu lumea în care trăim. Dumnezeu să-l odihnească şi să ne facă vrednici de memoria lui.

Un film despre lucrarea crestina a poetului Ioan Alexandru realizat de Silviu Despa: http://despas.blogspot.com/
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: